Towards the night

                   E frig totusi... Isi strange geaca in jurul ei, desi e prea scurta si prea subtire sa se poata mula pe corpul ei ca un al doilea rand de piele, asa cum si-ar dori. Vantul i s-a strecurat in interior, umbla vijelios prin sangele cald din vene, si-a gasit acest salas clocotitor. Dar ochii fetei rad, se aprind de luciri febrile, au cantecul lor domol ce s-ar inalta incet catre varful muntelui, pierdut in intunericul noptii de vara.

                  E agitatie in Piata Sfatului, strazile inguste sunt neincapatoare. Cladirile strajuiesc, dar parca ar vrea sa se pravaleasca de somn.... Aude voci si strigate indepartate, cineva o cheama, dar strigatul lui ramane ca o senzatie, si atat. Cuvantul ii da tarcoale, o ademeneste, ii mangaie pleoapele tremurande si se inchide ermetic intr-o celula de oxigen pe care o respira nesatios muntele. Muntele vrea totul- oamenii sunt ai lui, cerul cu puzderia de stele, luminile si culorile, senzatiile, toate... Nu si-a gasit timp sa il invidieze, dar parca ii pare rau ca noaptea nu e a ei, doar a ei... Stie insa ca ea nu ii apartine, ca nu o stapaneste inca de tot, ca pe ceilalti. Ca o fiara blanda, care ar vrea sa muste dar nu a invatat inca cum.

                 Ceasornicul anunta solemn miezul noptii. Sunetul se loveste de cer, rezoneaza adanc, ii opreste inima pentru o secunda, apoi se avanta in tacere. Si ar cuprinde totul, l-ar integra in fiinta ei si l-ar iubi. Simte Brasovul sub talpi, il simte plin, pretutindeni, in cele din urma, cum o imbratiseaza si se topeste in sine.