sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Blestemul inocentilor







,,...cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienta şi mintea omenească, ştie că la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar ca printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă..."
Mircea Eliade

Când a venit toamna, am vegheat atentă că nu cumva să te întâlnesc fără a te recunoaşte. Unde eşti? Te caut de atâta timp... Deşertul sufletului meu are nevoie de ploaie.
Jocul mi-a descătuşat sufletul, dar regulile sunt făcute pentru doi. Căci încă te aştept, încă te chem. Am senzaţia că te cunosc, că îmi semeni, că ai să aduci cu tine sentimentul absolutului, isteria vitalismului.
Oare ai să mă întregeşti?
Am nevoie să îi oferi concreteţe vieţii mele.,, Schimbarea zodiei". Ai să aduci reconcilierea cu mine însămi, prin forţa inefabila a dragostei.
Am nevoie să fiu o clipă fiară care răneşte fără a fi rănită şi sfâşie fără a-i fi teamă că e sfâşiată. Fiară care provoacă durere fără s-o doară.
Să vii că o ploaie caldă de vară, că o noapte senină de august. Să vii, numai să vii...

2 comentarii:

  1. de unde este citatul? foarte frumos.. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Din cate imi aduc aminte, citatul face parte din Nunta in cer, de Mircea Eliade.

    RăspundețiȘtergere