Imi vorbesc crapaturile din zidurile si mainile lumii. Moleseala sufleteasca si verticalitatea cuvantului te pandeste in cafenele. Noptile albe se retuseaza in interiorul cercului si apoi se saruta rasfrant. Nu recunosc nici strazile, nici liliecii morti. Totul se impreuneaza sublim in accentele grotesti ale uitarii. Ingenunchezi totul in mine, tace atat de adanc, incat muzica-i doare si trupu-i imputinat doare. Sase cesti de poezie si mi-ai scuturat iluzia abuzului din gand.
Lampi si banci prada solitudinii ce nu se vrea gandita sau articulata.
Cimentul imi striga palmele- oras al mortilor morti de iubire, ma pandesti prea cu ochi flamanzi, prea cu felinare palpainde. Apele tale sunt talazurile mele- cu maluri de suflet pe care le-am mostenit din blestemul meu tomnatic si negru si insangerat.
Iubitule, mi s-au rusinat buzele. Prea sunt tacute culorile. Prea striga tacerea pe intuneric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu