Ma simt uneori ca un peste intr-un acvariu. Petrec nopti intregi aplecata deasupra unei masute de scris, cu ochii pe jumatate inchisi, cufundata intr-o lume ce nu si-a aflat inca frontierele. Zilele se scurg lenes, trezind in mine sentimentul de neputinta. Si totusi, noptile mele albastre nu s-au scuturat de farmecul lor boem. Lampa inca mai lumineaza foile albe de caiet, ce asteapta sa fie mangaiate de conturul literelor. Intr-o lume care ma face sa ma simt ingradita, mi-am gasit evadarea. E o iluzie, desigur. De cand ma stiu am alergat dupa himere. Imaginile alearga, se desfac pentru ca apoi sa se regaseasca, mereu altele, mereu incarcate de semnificatii. Nu, noptile nu-si pierd niciodata farmecul.
Orele mele nedormite stau rasfrante sub lumina rosiatica a lampii. Ca un castel de carti de jos daramat.
Intinse pe fundalul alb, literele ard cand negre, cand albastre, cersindu-mi aducerea aminte. Si-n spatele ochilor mei se ascunde un refuz. Amintirile se transforma in taciuni atunci cand le rascolesti timp indelungat, ajung sa iti innegreasca mainile cand le atingi, ca un sigiliu ce-ti va reaminti mereu... tot ceea ce trebuie sa uiti.
S-au nascut atatea ecouri in adancul meu... Orasul doarme, scaldat in lumina palida a stalpilor de iluminare. Cu o voce baritonala, usor taraganata, soptesc povestile din caietul cu coperti de catifea. Noaptea ascunde o lume ce se conduce dupa propriile reguli. Fara timp ireversibil, fara iluzii.
Atentie, cad zidurile! Adevarul doare. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma tem de el, nu. Timpul nu mai curge in clepsidra, nici acul ceasornicului nu mai palpaie razboinic in ecoul dintre doua secunde. Blestemul si fericirea de a fi om... Stiu ca ,,maine" a inceput deja.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu