E un morman de zapada si parca suntem ingropati cu totii si cu toate in uitarea iernii fara de sfarsit. E un gand trist, dar vesel totodata, care paseste ritmic pe lespezile alunecoase ale drumului inapoi catre noi cei vechi.
Mi-am pierdut surasul la raspantia dintre doua anotimpuri diferite, dar lumina ramane sus, pe cerul ce reprezinta singura constanta a vietii. Acelasi cer, mereu, mereu... Doar ochii prin care privesti sunt mereu altfel, parca. Mai straini, mai goi ca niciodata, insa mai maturi si capabili de intelegere. E o iubire si o speranta ce urla in mine, dar raman tremurate de prea multa emotie si, sub povara atator zapezi nenise, cenusa unui vis ca piere ca o consecinta a nasterii, se frang.
Astazi inteleg ca iarna e aici, insa va pleca, fara indoiala. Iarna adevarata, insa, ramane in sufletele celor ce nu stiu sa adune cele cateva raze de soare, si sa refuze uitarea. Si niciun soare, oricat de mare si stralucitor ar fi el, nu va mai putea sa o alunge vreodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu