Pana si timpul plange, cu lacrimi de purpura,
incetosat si stingher intr-un zbor al milisecundei.
Si-a prins degetele intre doua ace de ceasornic,
obraznic si curios de cand s-a ivit pentru intaia oara.
El, totusi, nu stie sa mangaie,
are mainile aspre si batrane...
Ii tot spun sa-mi cante, ca sa pot sa adorm
si-mi plange o noapte pe gene.
Ii vand o sarutare, mi-as da sufletul pentru un moment de repaos,
dar domnul ramane sobru, ticaindu-si minutele cu aceeasi cadenta stranie.
Pana si timpul plange, cu lacrimi de purpura,
ce miros a trecut si-a durere.
Isi poarta existenta ca pe o mantie tesuta din anii trecuti,
si plange cu tot timpul sau ploaia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu