A coborat toamna, odata cu ingerul cu ochi albastrii- Nichita. Umbra sa se strecoara pe langa zid, pe sub stropii de ploaie, leganand duios emotia sa de toamna. Isi poarta taina tacut, strecurat cu gandul intre doi indragostiti ce se tin de mana. Ploiestiul lui Nichita e prea plin de suflet... Nichita ploua pe strazi, prin parcuri, peste statui, cu versuri, cu dragoste. Cuvantul sau se loveste strident de pietre, trezind ecouri imateriale, inalte si adanci. Adie un vant ciudat... ca o soapta a necuvintelor.
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
într-o dragoste mare.
Nichita Stanescu (1964)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu