Glasul roţilor de tren

De mică m-au fascinat gările. Era o vreme când un peron îmi părea o întreagă lume. Îmi plăcea să stau pe o băncuţă şi să privesc şirurile de călători cu valize de piele maro, trenurile albastre care musteau de viaţă, batistele fluturate la plecare şi lacrimile celor care se regăseau după mulţi ani.

Îmi amintesc o iarnă din copilăria mea. Ningea des peste plapuma orbitoare de doi coţi şi înaintam greu. Ţin minte că priveam mereu spre cer, iar mama mă mustra drăgăstos îndemnându-mă să grăbesc pasul. Ţin minte şi geaca groasă şi roşie pe care o primisem de la sora mai mare.

Mama trăgea după ea o valiză în care împachetase grăbită haine de-ale ei, de-ale tatei şi, într-un colţ, de-ale mele. În ultima vreme era gânditoare şi-o vedeam mereu lăcrimând. Zâmbea când mă vedea şi îmi plăcea să cred că eu o făceam fericită. Acum îmi dau seama că se chinuia să ascundă oboseala şi durerea pe care le-a avut de îndurat de când tata s-a îmbolnăvit grav. În noaptea aceea tata mă ţinea de mână şi mergea ciudat de greoi. Din când în când tuşea şi mă speriam când îl auzeam. Mă bătea pe umăr încurajator; mă gândeam că-l mai văzusem făcând asta cu vecinul de vis-a-vis.

Ştiu că am ajuns greu în gară. Eram îngheţată până în măduva oaselor când tata i-a luat mamei valiza grea şi a aşezat-o pe o bancă de aşteptare. S-a dus să cumpere bilete spre Galaţi, iar mama a privit tot acest timp un punct fix în departare fără să scoată un cuvânt.

Eu urmăream călătorii înfriguraţi care se strângeau pe peron gândindu-mă că, într-o bună zi, am să cresc şi-am să văd întreaga lume (cu trenul neapărat). Mă uitam la o doamnă cu bucle negre-negre,ce atârnau de sub căciula de blană şi cu un palton elegant până-n pământ. Avea zăpadă pe umeri şi mă fascina. Mă întorceam din când în când spre mama şi vedeam o frunte ridată, un chip rigid cu buzele strânse într-o linie dreaptă. Eram prea mică pentru a-i înţelege necazurile. Ţin minte că mă gândeam tot timpul la mama cea cu o coadă spic cât pumnul de groasă, cu ochii mari şi verzi pe care acum îi găseam spălăciţi. Grijile o urâţiseră prea devreme.

Când s-a întors tata, mi-a dăruit o bomboană de ciocolată şi-a trebuit să-l sărut. Mă temeam să nu încep să tuşesc ca şi el, dar l-am sărutat căci îmi doream prea mult bomboana. Apoi, mi-a părut rău de gândurile mele şi m-am lipit, cu lacrimi în ochi, de poalele paltonului său.

Auzeam trenul cum se apropie şi un fior de nedescris îmi săgeta sufletul. Acelaşi fior îl simt şi acum câd aud glasul roţilor de tren.

Oarecum, am impresia că viaţa mea a sărit sub roţile trenului în acea clipă. Îmi doresc să fi înţeles atunci multe lucruri. Cred că, în sufletul meu, ştiam ce avea să se întâmple. Tot drumul până la Galaţi m-a stăpânit un sentiment ciudat, de nelinişte. Tata stătea cu capul rezemat de geam dus pe gânduri, iar mama citea o carte fără să dea niciodată pagina. Aceste detalii mi le-am amintit târziu, când m-am străduit să înţeleg totul prin ochii copilului de atunci.

La vremea aceea mă îndreptam spre Galaţi cu ambii părinţi, şi-atât. Acum, reprezintă ultima călătorie în care tata mi-a fost alături înainte să se urce în alt tren, imposibil de prins din urmă.